Relația mea cu România a fost mereu una ambivalentă, ca un pendul care se leagănă între iubire și dispreț. Ca și cum aș fi avut un raport cu un părinte care, deși nu a fost întotdeauna „hrănitor” pentru mine, reprezenta un atașament fundamental în viața mea, icoana mea de referinţă. Acest amestec de sentimente a dus la o relație pe care am simţit-o complexă și ambivalentă cu țara mea natală.

De aceea, după mai bine de 8 ani petrecuţi pe Coasta de Azur, în 2020, am simţit un impuls puternic de a reveni în ţară. Ca şi cum ceva m-ar fi atras aici ca un magnet şi nu puteam să rezist. 

Coincidenţa face ca acel moment a fost foarte aproape de momentul declanşării pandemiei, aşa că reîntoarcerea mea în România a fost atipică, ciudată, dar şi una plină de învăţăminte. Nu era prima dată când reveneam în România, dar era prima dată când reveneam în România pe fondul pandemiei. 

Primul meu „exod” s-a produs în 2010, după ce am obținut un master în Monaco. M-am întors în România pentru o perioadă de 2 ani, iar în 2012, am hotărât să mă re-întorc pe Coasta de Azur, unde am petrecut 8 ani și ceva.

Reîntoarcerea în România. Reticenţa oamenilor – zidul de care m-am izbit aproape instant

Deci în 2020 iată-mă din nou în România, în vâltoarea unui proces de reintegrare extrem de complicat şi stresant. Cred că aveam impresia voi fi întâmpinată acasă asemenea fiului risipitor – cu îmbrăţişări, haină nouă, party şi fără mustrări. 

Dar, în loc de asta, m-am izbit de reacţia oamenilor, a prietenilor şi rudelor care m-au întâmpinat cu aceeaşi frază care se repeta iar şi iar – Ah, dar… de ce te-ai întors? Serios!? Ai înnebunit? Cum ai putut să laşi Franţa pentru pff… Românica noastră mai înapoiată? 

Ei bine, reacţiile de genul acesta nu m-au ajutat deloc în procesul de integrare, ci din contră, le-am perceput ca pe o primire neprietenoasă, lucruri care mă împingeau spre izolare şi dezamăgirea că nu sunt înţeleasă, ci pusă la zid. La acestea s-au adunat şi altele. 

Reîntoarcerea în România – procesul meu de integrare a fost grav influenţat de pandemie

Pandemia a adus cu ea incertitudine și stres în viața tuturor, iar pentru mine, întoarcerea în România în această perioadă a fost extrem de dificilă. Mă simțeam deconectată de tot ce se întâmpla aici şi din cauza restricţiilor din acea perioadă, am petrecut luni întregi între 4 pereți. 

Nu puteam să interacționez cu oamenii pe care îi cunoșteam sau să fac cunoștință cu alții noi, un lucru deosebit de important pentru cineva care ajunge într-o ţară nouă şi caută să se integreze social.  

Sentimentul de apartenență este strâns legat de relațiile pe care le creezi, de prietenii și de partea socială a vieții, însă în acea perioadă, mie mi-a fost aproape imposibil să dezvolt noi relații sau măcar să le întreţin pe cele existente dinainte de a pleca din România. Nici măcar cu cea mai bună prietenă nu puteam să mă întâlnesc, deoarece restricțiile pandemice ne împiedicau.

Reîntoarcerea în România. Aceleaşi locuri, aceiași oameni, dar Hei, eu … alta!

Întoarcerea în România după mai bine de 8 ani petrecuți în Franța a fost o experiență paradoxală. Mă așteptam să pășesc pe pământ românesc și să simt că am ajuns acasă, în lumea pe care o cunoșteam și iubesc. 

Dar realitatea m-a surprins. 

Am revenit cu ideea că totul ar trebui să fie la fel ca înainte, ca și cum timpul ar fi stat în loc. Dar când am pășit din avion și am simțit aerul din București, am realizat că ceva esențial se schimbase: eu însămi. 

Nu mai eram persoana care plecase, iar această parte din mine care a crescut și s-a dezvoltat în Franța refuza să se potrivească la loc în vechea mea identitate românească. Am devenit, într-un fel, un emigrant în propria mea țară.

Sentimentul ăsta îl trăiesc şi îl confirmă foarte mulţi expați care aleg să se reîntoarcă la un moment dat temporar sau definitiv în ţara natală. 

La mine a fost foarte puternic. Când m-am întors în România, m-am simțit ca și cum m-aș fi trezit într-o lume străină, chiar dacă eram în locurile în care îmi petrecusem copilăria şi tinereţea, chiar dacă aici erau aceiași oameni pe care îi lăsasem când am plecat peste hotare. 

Știi cum e? Tu te întorci în ţară în căutarea rădăcinilor care îţi dau stabilitate psihologică, dar descoperi că acele rădăcini nu mai există. Dintr-o dată totul devine foarte derutant şi confuz. Simţi că nu mai aparţii nicăieri. 

De ce se întâmpla asta? Ironic – pentru că de fapt noi ne schimbăm, noi suntem alţii. Aşa a fost şi în cazul meu. 

Perioada în care am locuit în străinătate m-a schimbat profund, chiar dacă eu nu îmi dădeam seama pe deplin, nu realizam asta. Nu mai eram aceeași persoană. Atmosfera părea schimbată, iar vibrația locului în care mă întorsesem nu mai era aceeași. 

Am realizat atunci că rădăcinile pe care mă bazasem dispăruseră. Iar acela a fost un moment teribil, derutant și destabilizant, asemănător cu un proces de doliu. 

Ca expat reîntors în ţara natală, încerci să regăsești ceva ce a fost cândva parte din tine, dar realizezi că ai evoluat și că acea conexiune nu mai poate fi restabilită vreodată.

Reîntoarcerea în România. Provocări profesionale

Şi din punct de vedere profesional, întoarcerea în România a fost o reală provocatoare. Asta pentru că deşi veneam cu un suflu nou, cu un bagaj de cunoştinţe fresh şi o experienţă care ar fi putut aduce plus valoare unei companii, recrutorii mă priveau mai degrabă ca un extraterestru. 

“Cine e asta? Aaa, tipa care a lucrat în Monaco. N-o chemăm la interviu că sigur are pretenţii financiare de Monaco”. 

Aşa că am ajuns să aplic la mai multe joburi şi să am totuşi foarte puţine interviuri. La fiecare interacţiune cu un nou recrutor sau angajator, citeam clar reticența acestuia pe faţa sa pe măsură ce studia CV-ul meu. 

Acest lucru m-a surprins, deoarece mă așteptam ca experiența mea în Occident să fie văzută ca un avantaj. Cu toate acestea, am observat că nu sunt singura în această situație și că mulți prieteni care s-au întors în țară au întâmpinat dificultăți similare în găsirea unui loc de muncă.

În final am ajuns să colaborez într-o companie cu management francez şi legături cu comunitatea franceză locală, iar acest lucru m-a ajutat foarte tare în perioada de tranziţie. 

De altfel, îl recomand tuturor celor care se reîntorc în ţara natală după o absenţă îndelungată – să-şi caute un job care să le permită să menţină o oarecare legătură cu ţara din care au plecat. 

Şi poate că, chiar şi inconştient, foarte mulţi expaţi ajung să facă treaba asta. Românii care au lucrat, de exemplu, în Marea Britanie, se întorc în România şi caută un job unde este nevoie de limba engleză. 

La fel, românii care au fost în Germania şi revin în ţară, caută să lucreze la companii cu legături internaţionale, unde este nevoie de comunicare în limba germană, pe care ei au ajuns să o stăpânească bine. 

Cumva, toţi aceştia vor să-şi păstreze avantajul limbii pe care o cunosc şi bine fac, pentru că acest detaliu facilitează întotdeauna tranziţia. 

Dar cu siguranţă este vorba de mai mult decât avantajul limbii. Este despre păstrarea unui sentiment de familiaritate și apartenență și despre a despre a asigura o tranziţie progresivă la cultura locală. Această experienţă are în opinia mea rolul unui “obiect tranzițional”.

Conceptul a fost introdus în psihologie de către faimosul psihanalist britanic Donald W. Winnicott în anii ’50 și are un rol important în dezvoltarea emoțională a copiilor. 

În esență, acest concept se referă la obiectele materiale care oferă confort si siguranță copiilor, în timpul procesului de trecere de la dependență totală la autonomie.

Obiectele tranzitionale pot fi orice, de la o pătură preferată o jucărie sau o carte. Aceste obiecte oferă o sursă de confort și familiaritate în timp ce copilul începe să exploreze lumea și să-și dezvolte propriile abilități și capacități.

Astfel, obiectul tranzițional funcționează ca o punte între mama și copil, ajutându-l pe cel din urmă să facă față separării și să își dezvolte încrederea în sine. 

Dar ce legătură are obiectul tranzițional cu expatriații?

Ei bine, am stabilit deja că să te reintegrezi în țara natală poate fi un proces dificil, plin de incertitudini și stres.  Prin intermediul unei experiențe “tranziționale” profesionale, îți poți păstra o parte din identitatea ta culturală și socială în timp ce te integrezi progresiv într-un mediu complet nou. 

La fel a fost şi în cazul meu şi mă bucur enorm că s-a întâmplat aşa. De fapt, nici nu aş fi putut să aleg un job doar cu conexiuni locale şi să mă rup definitiv de Franţa, de limba franceză şi experienţa mea cu această țară care îmi fusese casă ani la rândul. 

Pentru a contracara reticența angajatorilor care caută să te scoată rapid din ecuaţie pentru că presupun că vii la ei cu superioritate şi pretenţii uriaşe şi pentru a contracara reacţiile reci ale oamenilor care se închină şi se întreabă de ce naiba te-ai reîntors în România, o idee foarte bună este ca în perioada de tranziţie să menţii legătura cu lumea expatriată. 

Oamenii aceştia te vor înţelege întotdeauna mai bine, şi sunt şanse mai mari ca ei să te sprijine şi să fie acolo pentru tine, tocmai pentru că empatizează mai uşor cu tine. 

Reîntoarcerea în România. Cum se simte totuşi?

Atunci când o persoană care a petrecut mai mulți ani în străinătate revine în țara sa natală, senzația de a deveni emigrant în propria țară este profundă și complexă. E vorba despre nostalgie îmbinată cu euforia reîntoarcerii, dezorientarea în fața schimbărilor, limba și amnezia culturală, dificultatea în readaptare. 

În final, sentimentul de a deveni emigrant în propria țară este o combinație de emoții și experiențe complexe care derivă din transformările personale și schimbările din mediul din jurul persoanei care s-a întors în țara sa natală.

Ceea ce te izbește în momentul în care te întorci în România după 10 ani petrecuți în Franța este o senzație puternică de confuzie.

Deși țara ta natală ar trebui să fie familială și reconfortantă, te trezești prins într-un vârtej de schimbări pe care nu le poți explica pe deplin. Este ca și cum ai privi un puzzle al identității tale personale, iar unele piese par să nu se mai potrivească.

Această confuzie te poate duce la o senzație acută de înstrăinare, de deconectare de ceea ce considerai cândva a fi o parte inalienabilă a propriei tale ființe. 

Într-adevăr, mulți dintre cei care trec sau au trecut prin această experiență pot descrie o schimbare profundă la nivel emoțional. Totul pare să se fi modificat într-un fel la nivelul sufletului lor. Cu toate acestea, adesea, ei nu pot să pună în cuvinte exact ce s-a schimbat.

În momentul întoarcerii, este ca și cum ai privi în oglindă și ai observa o imagine familiară, dar cu un detaliu sau altul în care ceva pare diferit. 

Nu poți să explici exact ce și cum s-a schimbat, dar știi că ceva a fost modificat la nivel profund. Poate este perspectiva ta asupra lumii sau modul în care reacționezi la lucruri, dar această schimbare nu poate fi ignorată.

Acest fenomen poate fi asemănat cu senzația de a pluti pe o barcă pe apă calmă și liniștită. Privind în jos, ai impresia că pământul se mișcă sub tine, dar în realitate, ești tu însuți care plutește și derivă ușor pe suprafața apei. 

Astfel, când te întorci în România după o lungă perioadă în străinătate, poți simți că mediul înconjurător s-a schimbat, că totul se mișcă și evoluează, dar, în esență, ești tu cel care a experimentat o transformare internă profundă.

În aceeași măsură, întoarcerea în România după o perioadă petrecută în străinătate poate crea iluzia că totul s-a schimbat în absența ta. Cu toate acestea, în realitate, ești tu însuți care te-ai schimbat, și acesta este motivul pentru care mediul și percepția ta asupra lui par diferite. 

Nu este țara ta natală ce a devenit străină, ci tu te-ai înstrăinat de ea în timpul absenței tale. Este un proces complex și adesea dificil, dar care poate aduce cu sine și oportunități de creștere și înțelegere mai profundă a propriei identități.

Peste toate, vreau să-ți mai spun că reîntoarcerea în România este posibilă. Doar înarmează-te cu răbdare când porneşti în căutarea unui job, caută un job internaţional care să-ţi permită să-ţi păstrezi avantajele câştigate peste hotare, leagă prietenii noi şi întăreşte-le pe cele existente. 

Ah, şi nu uita să-ţi iei atitudinea de nu-mă-afectează şi eventual să formulezi în avans răspunsul la veşnica reacţie de genul “Pe bune, te-ai întors în România? OMG, dar DE CEEEEE?!?”